noi si marea .

Simti. Iubesti. Ierti. Uiti. Plangi. Ranesti. Urasti

se intampla . 

si ce? Trece. 

stam la mare. Uitam si iubim. Iubim si uitam. Mai vreau

"Imi place marea, are personalitate". Marea noastra. Marea albastru-verzuie, marea adanca, marea rece, marea calda. Rece cand nu esti aproape, calda cand ma iei in brate.

Valuri vii- tu ma tii de mana, mi-e frica, nu stiu sa inot. Dar tu ma asiguri ca e bine, voi fi bine, vom fi bine- acelasi lucru.

apus-rasarit-apus-rasarit. Si continuam. Noi suntem inca acolo, inca ma tii de mana, inca ma saruti, inca nu ai uitat, inca iti pasa. Timpul trece si noi suntem tot acolo. Ore in sir, ore in sir de iubire. Iubire pura, la mare, pe nisipul fin, nu stim ce e aia ratiune.

s-a terminat, trenul a plecat, soarele apune pentru ultima data. Am parasit locurile noastre preferate, am parasit singurul loc unde nu eram eu, tu, ceilalti- acolo unde eram noi si atat.

Am ajuns, singura acasa. Am lasat bagajul si telefonul, mi-am luat cheile si am plecat. Inca singura.

Parcul e gol. Nimeni sa ma intrebe daca sunt bine, nimeni sa isi faca griji, nimeni sa imi adreseze un cuvant. Am plans. Era clar. Stateam acolo, singura, in lumina soarelui pal, aproape acoperit de nori. Venea ploaia. Stiam asta, dar nu vroiam sa plec.

Incepea ploaie, si eu tot nu plecasem. Plangeam, suspinam, plangeam. Imi era dor..

Zorii zilei. Timpul s-a scurs, trebuia sa plec. Ploaie nu s-a oprit in timpul noptii, si nici cand primele vagi semne ale diminetii au aparut.

tot a disparut, tu nu mai esti, noi nu mai suntem. Ai plecam, am plecat.

"Dar..Cerul incet imi cere sa ma pierd
     Si alerg..dupa tren
     Lumea in ceas defect
    Cu aripi de aracet incepe
    Caut genele alene in vagoane si compartimente
    Caut asfintit in scrum
    Si ca un nebun adun
   Amintirile din drum
   Dar in zadar..
   Parca ma simt si ajung in sfarsit
   Dar vezi in plus ma ridic din cearsaf unde am atipit
   Zic..Ce pacat ca nu a ramas nimic
   Aprind o tigara..Si te strig..  "

Hai strange'ma de umeri si trage-ma-n povesti de litoral

                                        
                                                      Steleverzi - Nu stiu cine esti

not again

se intampla din nou. Nu pot sa cred. Nu din nou. Nu

nu, nu are cum. O sa treaca, nu e adevarat. Nu vreau sa se intample la fel. Acum un an era acelasi lucru. NU!

Daca o sa se intample ceea ce eu sper sa nu se intample, o sa ma urasc sincer pentru tot restul vietii. 

Nici macar nu ma gandeam la asta, cand ma trezesc noaptea visand aiurea. De ce? DE-AIA! Pentru ca asa sunt eu, mai naspa.

Dar sigur trece. Pana maine. Ori mie, ori ei, o sa ne treaca. Sper sa imi treaca mie. Daca ii trece ei, nu e chiar bine. Perfect ar fi sa ne treaca si mie, si ei. Lucru care sigur nu o sa se intample. 

Si daca nu ne trece? Daca o sa ne certam si nu o sa mai vorbim ca inainte? Macar daca se intampla acum asa, stim ca este pentru cineva care merita. 

Nu! Imi propun sa imi treaca. Daca imi propun asta, asa o sa se intample. Logic, nu? DA! Asa trebuie sa fie!

sper . 

make my heart a better place..

nu. Nu mai am nevoie de nimic
Nimic ar fi perfect. Nimic ar fi tot ce imi doresc. Nimic de ce sa ma tem, nimic de ce sa imi fac griji, nimic indeajund de bun ca sa ma supere. Dar inca e prea mult.. Acum.. pana si NIMIC e prea mult
Deci ce facem? Ne prefacem ca nu ne intereseaza nimic, ca suntem prea buni pentru lumea asta? Ca orice ar fi, ramanem invincibili si mergem mai departe fara ca nimic sa ne afecteze? Asta ar fi o dovada clara de narcisism, altruism si cel mai important, prostie.
Da, unii da. Unii asta facem.
Aa.. si sunt si cei care fac mare drama din nimicuri. Aia care cred ca viata lor e ceva de genul a lui Lux din "Life unexpected". Cei care cred ca viata lor e ceva de genul o telenovela sau vreun film ieftin sau o sceneta dramatica a lui Shakespeare.
Deci.. tot ce avem nevoie este .. iubire, rabdare, iertare si compasiune. Lucruri care le gasesti in zilele astea intre un om si un catel de pe strada .. dar foarte rar intre doi oameni.
Cel putin, asa vad eu lucrurile. Asa cred ca ne comportam, asta e parerea mea despre societate. Nu stiu daca in fiecare zi, la fiecare ora voi gandii la fel. Poate e doar din cauza ca sunt stresata, suparata in dimineata asta. Poate nu. Poate am dreptate. Desi chiar daca am dreptate, nimeni nu mi-ar spune asta. Nimeni nu mi-ar spune pentru ca sunt o "țâcă de 13 ani care a descoperit ca poate să își facă blog". Da' nu-i problema, m-am obisnuit cu chestia asta, m-am obisnuit sa nu ma bage nimeni in seama si sa nu aprecieze.
Atat. Gata. Am terminat


Don't tear me down
For all i need
Make my heart a better place
Give me something I can believe
Don't tear me down
You've opened the door now
Don't let it close


I'm here on the edge again
I wish I could let it go
I know that I'm only one step away
From turning around

Can you still see the heart of me?
All my agony fades away
When you hold me in your embrace
                                        "All I need" - Within Temptation

mare..

tii minte cand ne plimbam de mana pe plaja? Cand ne-am intalnit la mare, cand te-am vazut prima data, cand m-ai luat in brate, cand mi-ai cumparat inghetata, cand stateam pe marginea lacului si faceam poze?

Nu, nu mai tii minte. Pentru ca nu ai cum, pentru ca nu s-a intamplat asta niciodata. Pentru ca nu erai cu mine. Pentru ca eram singura la mare, eram suparata ca nu mai poti sa vii, ca nu o sa ma ia nimeni in brate, cand mi-am cumparat singura inghetata, cand stateam singura pe marginea lacului si faceam poze. Pentru ca tot timpul va fi asa.

Imi aduc aminte ca in 3 zile facusem 500 de poze.. mare, lac, parc, David, nisip, pietre, orice. Era singurul lucru care puteam sa-l fac fara sa ma gandesc la altceva. (Altceva insemnand tu). Am vazut fiecare apus pe dig. Singura. Doar eu si aparatul meu. Aparatul meu care, apropo, a fost scapat de mii de ori in nisip pentru ca aveam impresia ca te vad pe tine langa mine. Credeam ca sunt nebuna, cand ajungeam in camera, vroiam sa ma intorc acasa, cand eram pe dig, pe plaja, vroiam sa imi iau un prosop si sa dorm acolo. Vroiam sa stau acolo. Vroiam sa ma arunc in apa, vroiam sa dorm in nisip, vroiam sa fiu fericita. A trecut o saptamana si nu imi venea sa cred. O saptamana, milioane de sperante ca vei veni, 1000 poze, niciun prieten, 6 seri pierdute in apus.

Eram singura. Si asa vroiam sa raman pana vei veni dupa mine. Dar nu ai venit. Nu mai cred ca vei veni vreoadata. Nu mai cred. Nu mai am cum.

nu stiu

nu am mai postat nimic ceva vreme. Nu am timp. Nici acum nu prea am, dar totusi, mi-e dor.
Si probabil o sa fie un post fara sens. Dar nu ma prea intereseaza acum.
De ce lumea nu apreciaza chiar nimic? De ce deabea daca mai primesc un multumesc? De ce ma chinui sa fac lumea sa se simta bine si speciala, si nu primesc nimic in schimb? De ce ma mai astept sa primesc ceva cand stiu ca e degeaba?
Nu stiu
Nu stiu nici daca ar trebui sa continui. Daca ar trebui sa ma port frumos.
Nu stiu daca merita
Nu stiu daca sunt luata sau nu de fraiera.
Nu stiu daca ma baga cineva in seama la 13 ani
Nu stiu de ce scriu asta
Nu stiu de ce nu imi invat la chimie acum
Nu stiu de ce imi pierd timpul cu un cacat de post care nimeni nu o sa-l bage in seama
Nu stiu de ce ascult "the only exception" cand nu-mi exprima sentimentele
Nu stiu cine merita si cine nu atentie
Nu stiu de ce lumea e egoista/imputita/stupida
Nu stiu de ce nu primesc nimic in schimb
Nu stiu de ce imi pierd timpul cu videouri, dedicatii si muuulte alte lucruri care nu conteaza
Nu stiu de ce dracu continui sa scriu
Nu stiu ce caut aici
Nu stiu nimic
Nu stiu

collaps .

vreau sa plec. Macar o zi. Nu conteaza unde. Doar sa fiu fericita o perioada. Doar sa uit, sa dansez, sa visez.
Sa ajung undeva unde lumea nu judeca, unde lumea nu condamna. Undeva unde gresesti, esti inteles, si apoi iertat.
Dar se pare ca cer prea mult, cer prea mult sa fiu macar o zi fericita in totalitate. Aici, ating o bucatica mica, o umbra, o particula de fericire, in majoritatea timpului.
Si toate astea pentru ca lumea judeca, pur si simplu, fara sa intrebe de ce am facut un anume lucru, ce motiv am avut sa spun ceva sau ce cautam in momentul acela intr-un anume loc. Poate asta simeam, poate asta vroiam sa spun, poate acolo vroiam sa fiu. Dar nu, unii nu inteleg. Si atunci cand ei gresesc, toata lumea trebuie sa-i inteleaga si sa-i ierte. Bineinteles ca ei nu vad lucrurile asa, ei vad fiecare greseala a lor ca fiind un fleac, o tampenie, un lucru care nu raneste pe nimeni, indiferent despre ce e vorba.
Si ajungi sa fii caracterizat ca fiind un ratat, un ciudat, un tampit. De ce? Pentru ca ai fost prins intr-un moment sensibil, cand nu mai ai chef sa multumesti pe nimeni, when you`ve just collapsed. Si unii care cica iti sunt prieteni vin si iti reproseaza tot felul de nimicuri, tot felul de greseli insemnificabile. Si apoi, cand vrei sa explici ceea ce s-a intamplat, nimeni nu mai e langa tine, nimeni nu te mai ia in brate si iti spune "Nu-ti face griji, va fi bine! Hai sa ne plimbam, poate iti revii!", nimeni.
Dar asa suntem noi, oamenii, cateodata insensibili, egoisti si prosti!

Am scris asta pentru ca m-am saturat sa fiu judecata de cei "perfecti" din lumea asta. M-am saturat sa nu fiu bagata in seama, m-am saturat sa iert.

And yes. I collapsed.

gata!

M-am saturat. M-am saturat sa ma stresez pentru NIMIC! M-am saturat sa stau in casa cand afara e soare. M-am saturat de oameni stupizi. M-am saturat de lume care nu apreciaza. M-am saturat de teme. M-am saturat de invatat.
Si cel mai mult ma enerveaza e atunci cand realizez ca nu pot face nimic in privinta asta. Atunci cand simti ca vrei sa incetezi tot ce faci si sa mergi sa te plimbi, sa visezi, sa uiti..
E si mai stresant sa te gandesti la asta dar in momentul de fata nu ma pot opri, nu pot sa imi preocul mintea cu altceva.
Defapt, as putea, dar probabil ar fi lucruri care imi fac si mai mult rau.
Si atunci cand stai noaptea la 3 la birou, cu calculatorul aprins, caietul de mate deschis si ceilalti dorm, simti ca vrei sa te afunzi intr-un vis etern, intr-o ceata intensa de culoarea curcubeului, intr-o stare de fericire, de iubire..
Se face tarziu si te pui in pat, dar nu adormi imediat pentru ca stii ca peste 5 ore o iei de la capat, cu tristete si preocupari, frustrare si stres.
Si pana la urma ce conteaza? Ce conteaza daca te opresti din scris, din preocupat aiurea? Ce conteaza daca iesi putin, 20 de minute la aer, la viata, la lumina.. acolo unde exista fericire. Macar un strop. Acolo unde poti atinge macar un colt indepartat al reusitei.

Oricat incerc sa imi fac timp sa uit si sa nu gandesc in teoreme, comentarii sau formule, nu merge, nu se poate, nu tot timpul..

"Inchide ochii si gandeste cum ar fi ca toate astea sa dispara intr-o zi.." - spune prea mult intr-un singur vers. Spune 10000 de dorinte, 2000 de vise si 1000000 de esecuri..

Totusi.. eu am o singura dorinta.. una, si deja cica cer prea mult. O zi linistita. O zi doar eu. O zi la mare. O zi cu fericire.

sperante ?

Mda pai.. m-am saturat sa visez. M-am saturat sa imi inchipui lucruri care nu se vor intampla.. Vreau sa fii aici, sa te strang in brate si sa nu iti dau drumul niciodata.
Pentru ce? Pentru ce visam? Pentru ce ne hranim cu sperante cand nici macar nu credem in ele.
Si totusi urasc momentul in care imi dau seama de lucrul de care ma ferisem in tot acel timp e pur si simplu irealizabil. Urasc sa simt ca niciodata nu te voi vedea.
Defapt.. poate niciodata e prea mult spus. Poate ca totusi ne vom intalnii si vom privii apusul impreuna. Un apus la mare. Doar noi doi. Mancand iubire si bomboane de fericire.
Si asa continui sa ma contrazic. Insa undeva intr-un coltisor, subconstientul meu stie ca totul va fi bine, doar ca nu ma lasa tot timpul sa vad asta. Poate e mai bine asa.. poate e bine sa ma strofoc pentru a face bine. Poate e bine sa nu primim totul gata..

Sau nu..?
Multumesc pentru ca esti tot timpul acolo, chiar daca nu ar trebui. Multumesc pentru ca ma ajuti sa continui sa sper, sa sper ca vei fii aici intr-o zi.

Multumesc.

love?

i can hear and smell the love. adrenaline is runnin thru my veins..
i feel him breathing next to me.. the touch of his lips made the billion butterflies from my stomach to blow and fly and dance with more and more energy every second..
it`s official.. i`m extremly inconditional incredible in love. he makes me fly, he makes me realize how beautiful this world is. 




(just inspired moment, that`s all, nothing personal)

ploaie..

Ploua de ceva timp aici.. Asta este, in principal motivul pentru care mi-am facut un blog. Pentru ca ma plictisesc si simt nevoia sa imi scriu undeva sentimentele. Pentru cei care vor comenta la adresa blogului, va spun sincer, nu ma intereseaza.
Un singur gand imi trece prin cap acum.. cat sunt de norocoasa. Pentru ca pot spune ca am cei mai minunati prieteni de pe pamant. Le multumesc pentru ca sunt alaturi de mine, pentru ca niciodata nu ma lasa sa plang, sau cel putin, nu singura. Sunt unele momente in care simt nevoia sa strig "Multumesc, God, esti genial !", doar ca nu stiu cum m-ar eticheta ceilalti. Cateodata sunt ingrijorata din cauza asta, vreau sa spun.. ar trebui sa imi pese de ce spun altii? Ar trebui sa imi pese ca oamenii ma cred o 'ciudata' daca dansez si sar si rad in ploaie cu cea/cel mai buna/bun prietena/prieten a mea/al meu? Sau cand ne intalnim dupa doua saptamani si simt nevoia sa o/il strang tare-tare in brate? Cateodata cred ca ar trebui sa imi vad de viata mea, sa merg inainte si sa nu ii ascult pe ceilalti.. de obicei, cred asta cand sunt impreuna cu ei (prietenii mei). Dar atunci cand sunt singura, ploua, cu parintii pe capul meu.. chiar simt nevoia sa izbugnesc in plans pana cand un prieten va veni sa ma tina de mana.
Din fericire, tot timpul vine un prieten.

Multumesc.