collaps .

vreau sa plec. Macar o zi. Nu conteaza unde. Doar sa fiu fericita o perioada. Doar sa uit, sa dansez, sa visez.
Sa ajung undeva unde lumea nu judeca, unde lumea nu condamna. Undeva unde gresesti, esti inteles, si apoi iertat.
Dar se pare ca cer prea mult, cer prea mult sa fiu macar o zi fericita in totalitate. Aici, ating o bucatica mica, o umbra, o particula de fericire, in majoritatea timpului.
Si toate astea pentru ca lumea judeca, pur si simplu, fara sa intrebe de ce am facut un anume lucru, ce motiv am avut sa spun ceva sau ce cautam in momentul acela intr-un anume loc. Poate asta simeam, poate asta vroiam sa spun, poate acolo vroiam sa fiu. Dar nu, unii nu inteleg. Si atunci cand ei gresesc, toata lumea trebuie sa-i inteleaga si sa-i ierte. Bineinteles ca ei nu vad lucrurile asa, ei vad fiecare greseala a lor ca fiind un fleac, o tampenie, un lucru care nu raneste pe nimeni, indiferent despre ce e vorba.
Si ajungi sa fii caracterizat ca fiind un ratat, un ciudat, un tampit. De ce? Pentru ca ai fost prins intr-un moment sensibil, cand nu mai ai chef sa multumesti pe nimeni, when you`ve just collapsed. Si unii care cica iti sunt prieteni vin si iti reproseaza tot felul de nimicuri, tot felul de greseli insemnificabile. Si apoi, cand vrei sa explici ceea ce s-a intamplat, nimeni nu mai e langa tine, nimeni nu te mai ia in brate si iti spune "Nu-ti face griji, va fi bine! Hai sa ne plimbam, poate iti revii!", nimeni.
Dar asa suntem noi, oamenii, cateodata insensibili, egoisti si prosti!

Am scris asta pentru ca m-am saturat sa fiu judecata de cei "perfecti" din lumea asta. M-am saturat sa nu fiu bagata in seama, m-am saturat sa iert.

And yes. I collapsed.

gata!

M-am saturat. M-am saturat sa ma stresez pentru NIMIC! M-am saturat sa stau in casa cand afara e soare. M-am saturat de oameni stupizi. M-am saturat de lume care nu apreciaza. M-am saturat de teme. M-am saturat de invatat.
Si cel mai mult ma enerveaza e atunci cand realizez ca nu pot face nimic in privinta asta. Atunci cand simti ca vrei sa incetezi tot ce faci si sa mergi sa te plimbi, sa visezi, sa uiti..
E si mai stresant sa te gandesti la asta dar in momentul de fata nu ma pot opri, nu pot sa imi preocul mintea cu altceva.
Defapt, as putea, dar probabil ar fi lucruri care imi fac si mai mult rau.
Si atunci cand stai noaptea la 3 la birou, cu calculatorul aprins, caietul de mate deschis si ceilalti dorm, simti ca vrei sa te afunzi intr-un vis etern, intr-o ceata intensa de culoarea curcubeului, intr-o stare de fericire, de iubire..
Se face tarziu si te pui in pat, dar nu adormi imediat pentru ca stii ca peste 5 ore o iei de la capat, cu tristete si preocupari, frustrare si stres.
Si pana la urma ce conteaza? Ce conteaza daca te opresti din scris, din preocupat aiurea? Ce conteaza daca iesi putin, 20 de minute la aer, la viata, la lumina.. acolo unde exista fericire. Macar un strop. Acolo unde poti atinge macar un colt indepartat al reusitei.

Oricat incerc sa imi fac timp sa uit si sa nu gandesc in teoreme, comentarii sau formule, nu merge, nu se poate, nu tot timpul..

"Inchide ochii si gandeste cum ar fi ca toate astea sa dispara intr-o zi.." - spune prea mult intr-un singur vers. Spune 10000 de dorinte, 2000 de vise si 1000000 de esecuri..

Totusi.. eu am o singura dorinta.. una, si deja cica cer prea mult. O zi linistita. O zi doar eu. O zi la mare. O zi cu fericire.

sperante ?

Mda pai.. m-am saturat sa visez. M-am saturat sa imi inchipui lucruri care nu se vor intampla.. Vreau sa fii aici, sa te strang in brate si sa nu iti dau drumul niciodata.
Pentru ce? Pentru ce visam? Pentru ce ne hranim cu sperante cand nici macar nu credem in ele.
Si totusi urasc momentul in care imi dau seama de lucrul de care ma ferisem in tot acel timp e pur si simplu irealizabil. Urasc sa simt ca niciodata nu te voi vedea.
Defapt.. poate niciodata e prea mult spus. Poate ca totusi ne vom intalnii si vom privii apusul impreuna. Un apus la mare. Doar noi doi. Mancand iubire si bomboane de fericire.
Si asa continui sa ma contrazic. Insa undeva intr-un coltisor, subconstientul meu stie ca totul va fi bine, doar ca nu ma lasa tot timpul sa vad asta. Poate e mai bine asa.. poate e bine sa ma strofoc pentru a face bine. Poate e bine sa nu primim totul gata..

Sau nu..?
Multumesc pentru ca esti tot timpul acolo, chiar daca nu ar trebui. Multumesc pentru ca ma ajuti sa continui sa sper, sa sper ca vei fii aici intr-o zi.

Multumesc.

love?

i can hear and smell the love. adrenaline is runnin thru my veins..
i feel him breathing next to me.. the touch of his lips made the billion butterflies from my stomach to blow and fly and dance with more and more energy every second..
it`s official.. i`m extremly inconditional incredible in love. he makes me fly, he makes me realize how beautiful this world is. 




(just inspired moment, that`s all, nothing personal)

ploaie..

Ploua de ceva timp aici.. Asta este, in principal motivul pentru care mi-am facut un blog. Pentru ca ma plictisesc si simt nevoia sa imi scriu undeva sentimentele. Pentru cei care vor comenta la adresa blogului, va spun sincer, nu ma intereseaza.
Un singur gand imi trece prin cap acum.. cat sunt de norocoasa. Pentru ca pot spune ca am cei mai minunati prieteni de pe pamant. Le multumesc pentru ca sunt alaturi de mine, pentru ca niciodata nu ma lasa sa plang, sau cel putin, nu singura. Sunt unele momente in care simt nevoia sa strig "Multumesc, God, esti genial !", doar ca nu stiu cum m-ar eticheta ceilalti. Cateodata sunt ingrijorata din cauza asta, vreau sa spun.. ar trebui sa imi pese de ce spun altii? Ar trebui sa imi pese ca oamenii ma cred o 'ciudata' daca dansez si sar si rad in ploaie cu cea/cel mai buna/bun prietena/prieten a mea/al meu? Sau cand ne intalnim dupa doua saptamani si simt nevoia sa o/il strang tare-tare in brate? Cateodata cred ca ar trebui sa imi vad de viata mea, sa merg inainte si sa nu ii ascult pe ceilalti.. de obicei, cred asta cand sunt impreuna cu ei (prietenii mei). Dar atunci cand sunt singura, ploua, cu parintii pe capul meu.. chiar simt nevoia sa izbugnesc in plans pana cand un prieten va veni sa ma tina de mana.
Din fericire, tot timpul vine un prieten.

Multumesc.